Vrei să fii voluntar pentru SMURD?
•23 martie 2011 • Lasă un comentariuÎn perioada 26 martie – 15 mai 2011 (în weekend) poți deveni pentru câteva ore pe zi voluntar în campania “Nu lăsa distanța până la spital să devină incurabilă! Ajută-ne să scurtăm distanţe ca să prelungim vieţi!”, derulată de Fundația pentru SMURD și care-și propune să-i convingă pe cât mai mulți români să direcționeze 2% din impozitul pe venit pentru achiziţionarea unui avion medical pentru urgențe.
Deplasarea cu elicopterul SMURD depinde de condiţiile meteo şi tocmai de aceea nu este atât de eficient.
În cazul în care vrei să te implici în această campanie, găseşti mai multe detalii pe http://www.fundatiapentrusmurd.ro/ (Activitate – Voluntariat sau Sprijină SMURD).
Relaţia dintre SUA şi Cuba
•14 ianuarie 2011 • Lasă un comentariuPovestea Cubei a fost mereu văzută ca o dramă a luptei pentru libertate şi a dorinţei de independenţă. Dominaţia spaniolă, care a durat timp de 400 de ani, şi influenţa continuă pe care a exercitat-o SUA, mai ales după războiul spaniolo-american din 1898, indică cei doi actori importanţi care au marcat destinul Cubei.
Sosirea lui Cristofor Columb, în 1492, pe teritoriul cubanez a fost momentul care a zdruncinat existenţa paşnică a populaţiei originale amerindiene[1] (Taino, Siboney şi Guanahatabey). El a iniţiat procesul colonizării spaniole, dar acesta va începe cu adevărat în 1511, o dată cu sosirea lui Diego Velazquez, primul guvernator şi fondatorul Havanei[2]. Existenţa plantaţiilor de zahăr, tutun, cafea şi cacao transformă Cuba într-o piesă importantă în cadrul imperiului colonial spaniol – escală pentru navele comerciale.
Începutul secolului al XIX-lea este marcat de schimbări. Majoritatea ţărilor din America Latină luptă peste a-şi dobândi independenţa. Cuba, însă, rămâne fidelă Spaniei datorită dependenţei celei dintâi în ceea ce priveşte comerţul, pentru protecţia oferită împotriva piraţilor britanici pe care bogăţia de resurse a acestei insule îi atrăgea şi nu în ultimul rând, pentru că se temea că va ajunge sub influenţa Statelor Unite ale Americii, care la sfârşitul secolului al XIX-lea domină scena latino-americană.
În 1868 are loc o rebeliune în Cuba, fapt ce a dus la „Războiul de zece ani”. La sfârşitul acestui conflict, Spania promite să acorde autonomie – numai că i-a luat nouă ani să poată duce la îndeplinire promisiunea făcută. Acţiunea a fost grăbită de Războiul de independenţă din 1895.
Victoria asupra Spaniei a lăsat un gust amar. Exact când lucrurile păreau să se îndrepte, SUA, interesată de intrarea Cubei în zona lor de influenţă, declară război Spaniei. Cuba devine protectorat – fapt ce permite staţionarea trupelor americane pe teritoriul acesteia. Recunoaşterea independenţei în 1902 a fost doar de faţadă.
Au urmat dictaturi succesive, până în 1959 când are loc revoluţia ce-l aduce la putere pe Fidel Castro. Acesta ajunge să fie considerat un ghimpe în coasta Statelor Unite. Liderul cubanez instaurează regimul comunist şi pune bazele unei reforme agrare, în urma căreia naţionalizează bunurile americane. Eisenhower, preşedintele american, impune un embargo economic parţial care exclude medicamentele şi hrana (1960). În acelaşi timp, aprobă un plan de acţiune împotriva Cubei prin care speră la răsturnarea lui Fidel Castro. Planul include: încetarea achiziţiilor de zahăr, oprirea livrărilor de petrol, continuarea embargoului asupra armelor şi organizarea unei forţe paramilitare care să invadeze insula şi să preia puterea.
Ca răspuns la embargo, Fidel Castro semnează un acord comercial cu URSS – ce stipulează schimbul între petrol şi zahăr. Rafinăriile americane refuză să proceseze petrolul sovietic şi, în consecinţă, sunt expropriate. SUA se simte jignită şi opreşte orice relaţie diplomatică pe care o avea cu Cuba. Guvernul american aprobă „Legea privind asistenţa străină”, prin care interzicea ajutorul către teritoriul cubanez – are un efect covârşitor: industria ajunge într-o stare critică, plantaţiile sunt compromise.
Castro cheamă poporul Americii Latine să se răscoale împotriva imperialismului SUA. Keneddy, succesorul lui Eisenhower, extinde restricţiile comerciale parţiale şi include toate importurile de produse specifice Cubei, chiar dacă erau fabricate în alte ţări. De asemenea, cere o izolare totală din partea celorlalte ţări ale Americii Latine. SUA, însă, nu se aşteaptă la supriza pe care Fidel Castro împreună cu URSS o pregăteşte[3]. Castro acceptă instalarea unor rachete sovietice pe teritoriul cubanez, probabil fiind conştient de faptul că poziţionarea sa este de o importanţă strategică foarte mare şi că astfel SUA s-ar simţi într-adevăr ameninţată. Există, de asemenea, posibilitatea ca însuşi liderul cubanez să fi cerut rachetele pentru a-şi apăra regimul, dar de aici pornesc două întrebări: De ce nu a cerut instalarea unor rachete tactice (cu rază scurtă de acţiune)? Oare era conştient de faptul că Statele Unite n-ar fi atacat Cuba, pentru că acest lucru ar fi dus direct la izolarea acesteia pe plan mondial şi la scindarea NATO?[4]. Putem fi, totuşi, induşi în eroare pentru că nu ştim cu exactitate intenţiile lui Fidel Castro. Se prea poate ca întreaga operaţiune să fi fost intenţionat observabilă, pentru ca SUA să afle că are de-a face cu un adversar pe măsură şi că oricând ameninţarea poate deveni fapt real[5].
Reacţia Statelor Unite a constat în a extinde embargoul şi mai mult – se închid toate drumurile către Cuba, iar tranzacţiile financiare şi comerciale ale cetăţenilor americani devin ilegale.
Totuşi, se spune că, dacă Kennedy n-ar fi fost asasinat pe 22 noiembrie 1963, ar fi încercat să negocieze cu liderul cubanez ridicarea embargoului. Acestuia nu-i convenea rolul important pe care îl joacă URSS în Cuba şi influenţa tot mai mare pe care o are asupra Americii Latine. Dar Kennedy moare, iar embargoul continuă.
Preşedinte este ales Lyndon Johnson. Fidel Castro se joacă cu nervii americanilor. Uneori aduce în discuţie faptul că încă există rachete sovietice pe teritoriul ţării sale, cu alte ocazii propune oferte de pace către SUA („metoda ameninţării – aplicaţie a potenţializării; aceasta constă în a realiza ceva nu executând acţiunea respectivă, ci prin crearea sau demonstrarea posibilităţii de a o efectua”[6] – procedeu economic; ameninţarea e mai puţin costisitoare). Aceasta nu doreşte să negocieze şi declară că refuză categoric ideea până când Cuba nu încetează să mai sprijine grupurile revoluţionare şi atâta timp cât există dependenţă directă faţă de URSS. Pentru a sublinia importanţa acestui fapt Organizaţia Statelor Americane solicită tuturor membrilor ruperea relaţiilor comerciale şi diplomatice cu statul Cuba (1964).
În 1977 se produce o schimbare de atitudine din partea Statelor Unite. Jimmy Carter, preşedintele SUA, consideră că ar fi benefică o apropiere de Cuba. Deschide drumurile cu câteva condiţii: oprirea abuzurilor în ceea ce priveşte drepturile omului şi o rupere treptată a legăturii cu URSS. De asemenea, aprobă posibilitatea de a trimite bani rudelor şi apropiaţilor din Cuba.
Odată cu administaţia Reagan se revine la situaţia iniţială. Cuba simte mai mult ca oricând ostilitatea Americii, care suferă în orgoliul ei datorită înfrângerii din Golful Porcilor.
Tot datorită acestui orgoliu, Statele Unite n-a permis nici chiar în momentul colapsului sovietic să fie ridicat embargoul. Acesta doar îşi schimbă forma nu şi conţinutul în 1992, când este prezentat „Actul de democratizare al Cubei”, care susţine că atâta timp cât Cuba refuză democratizarea şi nu demonstrează că respectă drepturile omului, va exista mereu o reţinere din partea administraţiei americane şi vor exista repercusiuni.
ONU condamnă politica SUA în ceea ce priveşte Cuba şi amânarea procedeului de ridicare a embargoului. Alegeri au loc anual, dar ele nu se concretizează în niciun fel. Statele Unite doar declară că nu vor fi de acord cu procedura de eliminare a embargoului cât timp vor exista nereguli în privinţa drepturilor omului în Cuba. În plus, Barack Obama, omul de la care se aştepta o remediere a situaţiei, a declarat în 2010 că embargoul va fi extins până pe 14 septembrie 2011, acest lucru fiind în interesul naţional al SUA[7].
Care ar fi concluziile pe care le putem trage din cele precizate mai sus? Embargoul este un „mijloc de a asigura libertatea de mişcare a aparaturii proprii şi limitează libertatea de mişcare a adversarului”[8]. Cu siguranţă, însă, Statele Unite nu s-au aşteptat ca liderul cubanez Fidel Castro să reziste la putere o perioadă atât de îndelungată de timp. SUA l-a văzut pe Castro ca pe un obstacol temporar, uşor de înlăturat dar acesta a rezistat în fruntea statului timp de 49 de ani.
E adevărat că au existat abuzuri la adresa drepturilor omului, cenzura presei, lipsa alegerilor libere, a unor drepturi civile şi a scos în afara legii opoziţia, dar pentru cubanezi a fost un lider desăvârşit. Cu toate că a fost nevoit să traiască într-o sărăcie colectivizată, poporul l-a iubit şi încă îl iubeşte. El este admirat, în special, pentru că a luptat pentru reducerea analfabetismului şi, conform UNESCO, în Cuba există cea mai mică rată de analfabetism din America Latină. A oferit servicii de sănătate şi educaţie, gratuite şi de calitate. Este primul şef de stat care a primit de la OMS, în 1988, medalia „Sănătate pentru toţi”. Rata mortalităţii infantile este cea mai mică din regiune – toţi cubanezii primesc lapte gratuit până la şase ani. Aceste lucruri nu pot fi trecute cu vederea.
SUA a adoptat, conform Kotarbinski, „metoda cunctaţiei, metoda tărăgănării, joc al amânărilor” (p. 314) – în mod normal această amânare a atacului este mai profitabilă. În cazul de faţă pentru poporul cubanez, profitabil nu este cuvântul potrivit, iar pentru Statele Unite consider că embargoul este un eşec deoarece fraţii Castro încă deţin puterea în Cuba.
Mai există, într-adevăr, relaţii tensionate între SUA şi Rusia, însă ultima renegociere a acordului START, privind reducerea armelor strategice, arată că nu se mai poate trata relaţia dintre Statele Unite şi Cuba[9] prin prisma Războiului Rece.
Atunci cât timp va mai dura până când SUA va ridica embargoul impus Cubei?
[1] http://www.historyofcuba.com/history/oriente/tainos.htm
[2] http://www.historyofcuba.com/history/havana/early.htm
[3] Kotarbinski, Tadeusz, Cap. 13, Tehnica Luptei, “Tratat despre lucrul bine făcut”, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 322
[4] Guzzini, Stefano, “Realism în politica internaţională”, Editura Institutul European, 2000, pp. 132-162
[5] Kotarbinski, Tadeusz, Cap. 13, Tehnica Luptei, “Tratat despre lucrul bine făcut”, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 319
[6] Kotarbinski, Tadeusz, Cap. 13, Tehnica Luptei, “Tratat despre lucrul bine făcut”, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 319
[7] Informaţie disponibilă accesând link-ul: http://www.whitehouse.gov/the-press-office/2010/09/02/presidential-memorandum-continuation-authorities-under-trading-with-enem
[8] Kotarbinski, Tadeusz, Cap. 13, Tehnica Luptei, “Tratat despre lucrul bine făcut”, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 302
[9] informaţie disponibilă accesând link-ul: http://www.politicsdaily.com/2010/08/24/ten-reasons-to-lift-the-cuba-embargo/
Alte materiale:
* Four Decades of Failure: The U.S Embargo against Cuba
http://www.cato.org/pub_display.php?pub_id=10921
* Cuba says U.S embargo has toughened under Obama
http://www.reuters.com/article/idUSTRE68E4FS20100915
“Fun Eco” – Fii voluntar!
•4 noiembrie 2010 • Lasă un comentariuTe-ai săturat de un Bucureşti murdar şi urât mirositor? Nu mai suporţi să te împiedici de gunoaie şi de indiferenţa celor din jurul tău? NICI NOI!!
“Fun Eco” este un proiect al tinerilor, dedicat mediului. Ne propunem să iniţiem o serie de activităţi prin care să ajutăm oamenii să conştientizeze cât de important este să trăieşti într-un mediu mai curat şi îi invităm să acţioneze – desigur cu zâmbetul pe buze, alături de prieteni.
Bucureştiul are nevoie de noi. Participă şi tu la salvarea oraşului tău. Înscrie-te ca voluntar şi implică-te!
Situaţia actuală a conflictului israeliano-palestinian
•31 mai 2010 • 11 comentariiDeclaraţia Balfour din 1917 a constituit punctul culminant şi fitilul care a pornit conflictul între evrei şi palestinieni. Aceasta prevedea acceptarea emigrării evreilor în Palestina, dar nu specifica ce se va întâmpla cu actuala populaţie ce trăia în acel teritoriu.
Deşi au avut loc revolte, palestinienii încercând să-şi apere teritoriul de intrarea abuzivă a evreilor, teritoriul a fost împărţit între evrei şi arabi în 1947 de către ONU. În 1948 se proclamă statul (independent) Israel. Palestinienii devin refugiaţi şi astfel consideră că pământul le-a fost furat. Statele arabe au refuzat să recunoască noul stat, ceea ce a dus la confruntări directe în 1956 (Criza Canalului Suez), 1967 (Războiul de şase zile), 1973 (Războiul de la Yom Kippur) şi 1982 (OEP alungat din Liban) şi multe alte atentate de o parte şi de cealaltă. Toate acestea datorită versiunilor diferite pe care le-au avut şi încă le au asupra istoriei [1].
Pentru proclamarea unui stat palestinian pe teritoriile ocupate de Israel în 1967, Palestina se vede nevoită să recunoască statul Israel în 1988. Din acest moment încep negocieri care s-au prelungit şi în anii 1990. În anul 1993 începe procesul de pace care continuă şi în ziua de azi – se semnează un tratat între Israel şi OEP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, condusă de Yasser Arafat).
Această „pace”, însă, era atât de instabilă încât, numai la simplu zvon că Palestina ar putea să-şi proclame independenţa, Israel ameninţa cu represalii [2]. Anul 2010, însă, aduce noutăţi pe scena politică. Preşedintele israelian, Shimon Peres, pare deschis ideii de a semna un acord privind crearea unui stat palestinian independent, doar cu anumite condiţii, printre care aceea de a-i fi satisfăcute pretenţiile de securitate.
După părerea mea, Israelul nu mai este în măsura de a emite pretenţii, mai ales acum când Uniunea Europeană, SUA, Rusia şi ONU (Cvartetul pentru Orientul Mijlociu) s-au pus de acord că singura soluţie pe termen lung a conflictului [3] este crearea statului palestinian – recunoaşterea drepturilor naţionale atât în ceea ce-i priveşte pe palestinieni, cât şi pe israelieni.
Ba mai mult, preşedintele american, Barack Obama, l-a asigurat pe Mahmoud Abbas, preşedintele palestinian, de reuşita acestui plan – crearea unui stat palestinian suveran – oferindu-i tot sprijinul de care are nevoie [4]. Astfel, SUA va juca rolul de mediator pe scena unde actorii principali sunt Israel şi, posibilul nou stat proclamat în 2011 [5], Palestina.
P.S. În sfârşit!
[1] Informaţie disponibilă accesând link-ul: http://www.mideastweb.org/nutshell.htm
[2] Informaţie disponibilă accesând link-ul: http://www.ziare.com/international/israel/israelul-ameninta-cu-represalii-daca-palestinienii-isi-proclama-independenta-951913
[3] Informaţie disponibilă accesând link-ul: http://www.adevarul.ro/international/UE-_un_stat_palestinian_este_solutia_crizei_0_224977918.html
[4] Informaţie disponibilă accesând link-ul: http://www.ziare.com/barack-obama/stiri-barack-obama/obama-i-a-promis-lui-abbas-crearea-statului-palestinian-1015088
[5] Informaţie disponibilă accesând link-ul: http://www.ziare.com/international/stiri-externe/palestinienii-vor-avea-propriul-stat-in-2011-le-promite-premierul-lor-1007244
Alte materiale :
* http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/country_profiles/803257.stm
* http://geopolitica.ro/userfiles/file/Revista_arhiva_pdf/5/rev_10_005.pdf
Votează Let’s Do It, Romania în Ţara lui Andrei!
•10 mai 2010 • 2 comentarii
Let’s Do It, Romania are nevoie de susţinerea ta în Ţara lui Andrei!
Pentru că în această perioadă desfăşurăm intens activităţile de cartare, am înscris cartarea din judeţul Vrancea ca proiect pentru luna mai în Ţara lui Andrei.
Cum poţi să ne susţii ? Nimic mai simplu! Intră aici, fă-ţi cont (durează 3 minute) şi Votează proiectul lunii – Cartare Vrancea Let’s Do It, Romania! Ajută-ne să ajungem în fruntea clasamentului!
Şi, dacă eşti cu adevărat alături de noi, dă acest mesaj mai departe tuturor prietenilor şi colegilor tăi pentru ca la finele lunii mai, să ieşim învingători în Ţara lui Andrei!
Cartarea presupune detectarea mormanelor de deşeuri din arealele naturale cu ajutorul GPS-ului, informaţiile fiind ulterior încărcate într-un soft special. Rezultatul final al acestei acţiuni este harta deşeurilor din România, în baza căreia vor putea fi estimate resursele necesare pentru reuşita proiectului, inclusiv numărul de voluntari necesari în Ziua de Curăţenie Naţională. Tot pe baza acestei hărţi va fi solicitat sprijinul concret al autorităţilor, companiilor private şi al publicului. Cartarea este o etapă cheie în evoluţia proiectului “Let`s Do It, Romania!”, în lipsa căreia acţiunea din 25 septembrie este imposibilă.
“Let`s Do It, Romania!” este cel mai mare proiect de implicare socială din România care îşi propune să cureţe deşeurile din toată ţara, din arealele naturale (zonele din afara oraşelor), într-o singură zi: 25 septembrie. Ajută-ne să punem la cale cea mai mare acţiune de voluntariat din România! Putem stabili un nou record – România este cea mai mare ţară din Europa care organizează acest proiect!
Let’s Do It, Romania!
Eu te-am inventat
•18 aprilie 2010 • 6 comentarii
Iartă-mă, iubeşte-mă
Cât de egoist sună.
Şi cu sufletul meu ce fac?
Îl las pradă gurii tale haine
ce îmi şopteşte vorbe de amor
şi mă sărută luându-mi
şi fărâma de inocenţă
ce mi-a mai rămas?
Mintea mea deja plină de tine
Nu mai are scăpare…
Dar cu sufletul meu ce ai?
De ce nu-l laşi să renască
din propria cenuşă?
De ce nu l-ai lăsa să trăiască?
Te rog redă-mi libertatea
Şi rupe lanţurile ce mă ard,
Ce mă ţin legată de tine
când tu nici măcar nu eşti al meu.
Rupe-mi sufletul în două dacă vrei
Dar lasă-mă să mai trăiesc o clipă
Şi deşi îmi va fi greu să am
imaginea chipului tău pe retină,
te voi uita. Fără să mai privesc
în urma mea.
Acea clipă va fi doar a mea,
Numai a mea!
Iar anii îşi vor spune cuvântul
şi voi ajunge să cred
Că nici măcar n-ai existat.
Inima mea va şti
Că eu te-am inventat.
