Rethink Afghanistan (II)

Pentru Rethink Afghanistan (I)

Rethink Afghanistan (I)

Urmează să postez şi documentarul. Toate cele bune!

Supranumită „land of the allied tribes”[1], Afganistan este din 2001 o republică islamică cu o poziţie geostrategică demnă de invidiat. Prin faptul că uneşte Sudul, Centrul Asiei şi Orientul Mijlociu a fost mereu un punct de atracţie încă din timpul lui Alexandru cel Mare. Deşi a fost sub ocupaţie britanică în secolul al XIX-lea şi sub ocupaţie sovietică în secolul al XX-lea, a rezistat în mod eroic şi a pus de fiecare dată preţ şi a luptat pentru libertatea sa. Însă, cât va mai dura integritatea acestui stat dacă SUA vor trimite mai multe trupe[2]?

Robert Greenwald doreşte să ne răspundă la întrebare prin noul său documentar „Rethink Afghanistan”.[3] Se pune în discuţie şi situaţia Pakistanului. Acesta este văzut de SUA ca o piesă împotriva terorismului, dar nu este considerat a fi o parte a problemei, una periculoasă căci se află în topul marilor puteri nucleare. Instabilitatea de care dă dovadă poate reprezenta cu adevărat un pericol atât pentru întreaga lume cât şi pentru ei înşişi. Lipsa unei graniţe marcate între Afganistan şi Pakistan şi avantajul sau dezavantajul de a trece liber graniţa poate duce la o luptă de proporţii pe teritoriul celor două state. În Afganistan există o mare concentrare de forţe naţionaliste care vor să înlăture invadatorii. Însă Pakistan profită de pe urma prezenţei SUA pe teritoriu afgan. În lipsa acestei prezenţe, Pakistan s-ar simţi ameninţat de vecinul său Afganistan, care ar putea deveni oricând aliatul Indiei – un inamic vechi de jumătate de secol. Aflându-se la mijloc ar putea fi oricând victima unei coaliţii între vecinii săi şi se simte încolţit. Steve Coll (preşedintele New America Foundation şi câştigător al unui premiu Pulitzer) spune: „Ei ştiu că americanii nu vor sta mereu în Afganistan; după vor fi pe cont propriu. Au nevoie de aliaţi – se vor folosi de talibani, pe care îi ajută cu resurse şi sunt suportaţi de un guvern care se află pe o poziţie slabă, cu o economie deficitară ce reprezintă o nemulţumire continuă pentru populaţie – mulţi dintre ei suferă de malnutriţie şi sunt victime ale opresiunilor din partea talibanilor”.

Alte probleme cu care se confruntă Afganistanul sunt nelegitimitatea noului guvern după alegerile fraudate, costul unui nou război pus la cale de SUA, victimele colaterale (victime nevinovate, dar care nu reprezintă un interes pentru cei care îşi doresc continuarea războiului), drepturile femeilor, precum şi securitatea poporului afgan şi a ţărilor care se implică în mod direct în acest război.

Vorbeam mai devreme de faptul că Afganistan este o republică islamică. Dar ce presupune acest lucru? În teorie, aceste state ar trebui să se numească teocratice, însă rămân republici cu o formă particulară de guvernare ale cărei legi cer să fie compatibile cu legea Islamului.[4] Au o cultură, o religie, o limbă diferite faţă de noi, însă oamenii, asemeni nouă, îşi doresc pace, stabilitate, speranţa într-un viitor mai bun.

Acest lucru nu se va întâmpla în cazul în care mai multe trupe vor fi trimise în Afganistan. America pare că doreşte controlul absolut, căci inamicul împotriva căruia se presupune că luptă nu se mai află pe teritoriu afgan. Nu putem face o confuzie între talibani, care aparţin unor grupuri locale, fundamentaliste care s-au retras în prezent la graniţa cu Pakistan, cu Al-Qaeda, o organizaţie teroristă internaţională. Atunci, împotriva cui luptă? Împotriva unui sistem corupt, a unor fraude electorale? Presupusul regim democratic din această ţară suferă mari deficienţe. Deşi se presupune că odată cu înlăturarea talibanilor oamenii vor avea de câştigat, faptele ne arată că lucrurile nu stau tocmai cum s-ar fi aşteptat.

Din 2001, Hamid Karzai a reuşit să se impună pe scena politică, astfel că la primele alegeri democratice prezidenţiale din 2004 a fost ales drept preşedintele Republicii Islamice Afganistan. Jocul i-a mers perfect. Nimeni nu a luat în considerare fraudele electorale de atunci. Nu acelaşi lucru am putea spune despre anul 2009. Alegerile din 20 august nu au făcut decât să diminueze încrederea poporului în democraţie şi în guvern.

Probleme legate de securitate, buletine de vot cumpărate[5], intimidare („Alegerile şi comisia delegată pentru numărarea voturilor este finanţată de U.S. 10000 de mercenari afgani au fost angajaţi de U.S pentru a veghea şi intimida votanţii”[6]) au fost cauzele care au dus la al doilea tur de scurtin, programat în data de 7 noiembrie. Acesta nu s-a desfăşurat deoarece candidatul de pe locul al 2-lea, Abdullah Abdullah, s-a retras pe 1 noiembrie din cursa prezidenţială[7] acuzând guvernul de corupţie şi fraudă electorală. Acest lucru a dus direct la numirea în funcţia de preşedinte a lui Hamid Karzai, lucru nu tocmai constituţional. Art. 61, cap. 3 din constituţia Republicii Islamice Afganistan spune că niciun candidat care nu deţine mai mult de 50% din voturi nu poate deveni preşedinte, ci se va organiza un al doilea scrutin. În cazul în care unul din candidaţi moare atunci se vor face re-alegeri.[8] În acelaşi articol din cap.3 nu se meţionează nimic despre modul în care se va alege preşedintele în cazul în care candidatul oponent renunţă. Neîmplinind toate cerinţele, neavând min. 50% din voturi, preşedintele actual nu este unul legitim. Cu alte cuvinte putem vorbi de un guvern nelegitim, lucru ce va duce la instabilitate – problemă care nu va fi rezolvată prin creşterea numărului de trupe trimise în Afganistan.

Schimbarea nu va veni din afară şi nicidecum prin forţă, pentru că de-a lungul istoriei acest lucru s-ar fi întâmplat deja. Afganistan trece printr-o fază prin care se minte singur că a devenit peste noapte o democraţie. Sunt încă prea fundamentalişti şi chiar dacă prin constituţie oamenilor li se oferă drepturi şi libertăţi, ce scrie pe hârtie n-ar trebui să se confunde cu ceea ce se întâmplă în realitate.

Corupţia continuă să existe. Degeaba i-au pus americanii şi nemţii anumite conditiţii preşedintelui Hamid Karzai pentru cooperarea între state să pună la cale o serie de reforme[9], căci această corupţie nu poate fi stopată imediat şi nu mereu reuşeşte a fi înlăturată în totalitate. Este nevoie de timp, de resurse, de un guvern stabil care să câştige încrederea oamenilor.

Dar cum se poate forma un guvern stabil pe timp de război? Cum poate răspunde cererilor oamenilor care sunt atât de multe? Prin trimiterea mai multor trupe, de-a lungul timpul s-a ajuns la dorinţa afganilor de a-i înlătura, chiar şi prin violenţă, pe americani de pe teritoriul lor.

În documentarul pe care-l aminteam mai sus Stephen Kinzer, scriitor şi reporter american, ne spune despre afgani: „sunt prietenul tău atâta timp cât nu faci singurul care violează tradiţia pashtu: nu îmi invadezi camera soţiei, casa, oraşul şi ţara”. Americanii au trecut aceste lucruri pe lista lor negându-le civililor inocenţi dreptul la intimitate, la un mediu sigur, la sănătate. Prin bombardamente le-au negat unora dintre ei chiar dreptul la viaţă deoarece continuă a fi parte a poporului care se presupune că a atentat la viaţa americanilor în data de 11 sept. 2001.

Shukria Barakzai, membru al parlamentului afgan şi care a ajutat la scrierea constituţiei, a menţionat că situaţia din 2009 faţă de cea din 2002 este una dezastruoasă. Cu toate că în 2002 erau mai puţine trupe, ţara putea să spere la dezvoltare, iar oamenii la un viitor mai bun. În momentul de faţă  mare parte a ţării zace în ruină, nu se poate vorbi de stabilizare, iar banii trimişi de americani pentru reconstrucţie par că s-au evaporat[10] înainte de a se face ceva. Să sperăm că fondurile pe care le vor primi din partea Japoniei[11] nu vor avea aceeaşi soartă.

Şi totuşi cu toate investiţiile pentru restaurare venite din partea altor state, cu un nou război pus la cale de americani, cu un număr dublat de trupe şi cu toate cheltuielile necesare, America va suferi un puternic impact asupra economiei[12]. Oamenii din SUA vor plăti taxe pentru a susţine acest război pe care nici ei nu şi-l doresc, când în multe regiuni oamenii nu au asigurare medicală. Orice investiţie nu va avea niciun rezultat. Unde sunt trupe invadatoare, acolo sunt si naţionalişti care luptă pentru eliberarea patriei lor. Şi acolo unde se duc lupte există întotdeauna răniţi, morţi – iar printre aceştia de multe ori peste jumătate sunt nevinovaţi.

Sărăcia îi afectează în continuare pe afgani deşi li s-a promis o ameliorare a situaţiei, li s-a promis pace. În prezent mulţi dintre ei trăiesc în IDP-uri (internally displaced person) fără hrană, fără apă potabilă şi se gândesc să-şi vândă copiii pentru a supravieţui.

Femeile duc în continuare o viaţă grea. Deşi se presupune că drepturile omului sunt respectate, deşi unele femei deţin funcţii importante acestea reprezintă doar o foarte mică parte. Documentarul „Rethink Afghanistan” pune la îndoială afirmaţia conform căreia „războiul poate elibera femeile afgane”. Femeile nu beneficiază de pe urma bombelor şi a gloanţelor şi se pare că nici de pe urma legilor. În apr. 2009, au avut surpriza ca preşedintele Hamid Karzai să ratifice o lege prin care violul în cadrul căsătoriei era legalizat[13], o lege care atentează la drepturile omului şi care n-a fost dezbătută în cadrul parlamentului. „Dacă soţia nu este bolnavă, ea trebuie să satisfacă dorinţele sexuale ale soţului ei”. În cazul în care aceasta refuza, bărbatul avea dreptul să-i aplice de la privare de libertate până la pedepse violente. Sonali Kolhatkar (producătoare a KPFK[14] Radio’s Uprising, director Afghan Women’s Mission) povesteşte cum în trecut „SUA a oferit soldaţilor afgani (predecesorii talibanilor: majohedin) bani pentru a lupta împotriva ruşilor în timpul războiului rece – cei mai misogini, fundamentalişti bărbaţi. Li s-a oferit bani, antrenamente, echipament, iar atunci a început sfârşitul drepturilor femeilor. Acum aceiaşi bărbaţi sunt angajaţi în lupta contra talibanilor, domină parlamentul şi fac parte din cabinetul lui Karzai. Când a venit Karzai prima oară la putere avea nişte idei foarte fundamentaliste”.

Se pare că acest spirit fundamentalist al preşedintelui a învins spiritul democratic. Cu toate acestea, datorită criticilor violente, Karzai s-a decis să ofere femeilor, măcar pe  hârtie, drepturile de care acestea ar trebui să beneficieze[15].

Şeful justiţiei, Shinwari (2001-2006), spunea că femeile au doar două drepturi: acela de a asculta de soţul ei şi dreptul de a se ruga. Cine nu asculta era aruncată în inchisoare chiar dacă era vorba de un viol. Dar a trecut vremea în care fetele erau stropite cu acid, bătute pentru că vroiau să meargă la şcoala. Ele ar trebui să aibă parte de educaţie, să deţină aptitudini fundamentale pentru a se putea descurca în viaţă în orice împrejurare şi pentru a evita prostituţia.

Toate aceste probleme nu vor fi rezolvate de război, ci de o atitudine mult mai tolerantă şi o încercare de a stabiliza actuala situaţie a Afganistanului.

---

[1] http://www.10-facts.com/2009/10/28/10-facst-about-afghanistan/

[2] *http://www.nytimes.com/2009/03/19/us/politics/19military.html?_r=2

[3] *http://rethinkafghanistan.com/videos.php

[4] http://www.indexmundi.com/afghanistan/government_type.html

[5] http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/asia/article6792729.ece

[6] http://www.torontosun.com/comment/columnists/eric_margolis/2009/08/16/10476066-sun.html

[7] *http://www.economist.com/node/14785888#top

[8] *http://www.president.gov.af/Contents/68/Documents/214/ChapterThreeThePresident.html

[9] http://www.nytimes.com/2009/11/10/world/asia/10briefs-Afghanistan.html?ref=world

[10] http://www.logec.ro/2009/10/24/esecul-ajutoarelor-statului-in-afganistan/

[11] http://www.adevarul.ro/articole/japonia-ofera-5-miliarde-de-dolari-afganistanului-revista-presei-internationale.html

[12] http://www.nytimes.com/2009/03/19/us/politics/19military.html?_r=1

[13] *http://www.rightpundits.com/?p=3613

[14] K PaciFic (K)a

[15] http://www.cnn.com/2009/WORLD/asiapcf/04/16/afghanistan.law.karzai/index.html

Alte materiale folosite:

*http://www.europarl.europa.eu/news/public/story_page/030-63516-327-11-48-903-20091030STO63486-2009-23-11-2009/default_ro.htm

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,4851427,00.html?maca=rum-VTPartner_hotnews5-2282-xml-mrss

http://www.nytimes.com/2009/11/04/world/asia/04afghan.html?scp=9&sq=afghanistan&st=cse

http://www.dominionpaper.ca/weblogs/ariel_nasr/2892

Sunt doar un om

Aş vrea să fiu o pasăre
Să mă înalţ spre cer
să nu privesc în urmă
La timpul efemer.
Aş vrea să pot să zbor
Dar aripile mele sunt de ceară,
Sunt de decor…
M-am născut să fiu om.

Aş vrea să fiu un nufăr
Să fiu mereu curat
Când simt că sunt prea trist
De rădăcini să mă desfac,
Cu-o simplă adiere
Să-mi vindec sufletul…
Dar sunt un om. Nu pot uita.
Memoria e-mpotriva mea.

Aş vrea să fiu un râu
S-alunec printre stânci,
Aş vrea sufletul meu
Să lase urme-adânci
Şi fără să îmi pese
Să-mi văd de drum mereu.
Nu sunt de piatră,
sunt om în felul meu.

Aş vrea să fiu un greier
Să nu mă întristez,
În fiecare zi
Să cânt şi să dansez
Să fiu mereu un zâmbet
Chiar dacă doar visez,
Din vis să-mi fac o viaţă…
Ca om aleg să o trăiesc.

Aş vrea să fiu o umbră
Să tac şi să veghez
Zi şi noapte
Să pot să te urmez.
Aş vrea să te ascult
Dar vorbe multe dor…
Şi totuşi, cel mai mult
îmi place să fiu om.

Bucureşti

Nicolae Iorga spunea „fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi.”

Deşi poate părea un loc banal, cunoscut pentru străzile înguste, numărul tot mai mare de autoturisme şi traficul care ne face viaţa tot mai frumoasă în fiecare zi, Bucureştiul are ceva special şi trebuie să recunoaştem acest lucru.
Clădiri vechi înlocuite sau înconjurate de unele mai noi dau un farmec aparte capitalei, chiar dacă „kitsch” este primul cuvânt care ne-ar veni în minte. Cu toate acestea, nu doresc să promovez acest kitsch ci doresc să împărtăşesc cu voi bucuria unei clipe.

Este vorba de traseul pe care l-am parcurs împreună cu Marius prin Bucureşti. Deşi pare ciudat cum sună, nu există o metodă mai bună de a scăpa de plictiseală şi, în acelaşi timp, de a-ţi cunoaşte oraşul. Totul s-a întâmplat cu o zi înainte să plece în practică, cu facultatea, la Olăneşti.
Dornici de a mai petrece puţin timp împreună, ne-am gândit că cel mai plăcut mod de a o face este să mai străbatem încă o dată străzile înguste ale Bucureştiului atât de cunoscute dar mereu parcă revăzute cu alţi ochi. Oraşul ascunde atâtea lucruri de noi şi tot ce facem este să închidem şi mai mult ochii în loc să căutăm… în graba noastră nu mai vedem frumuseţea din jurul nostru.
Dan, colegul lui de muncă, ne-a ajutat cu trasarea acestuia, folosindu-se de binecunoscutul Google Earth. În acest mod, nici eu nici Marius n-am fost tentaţi să alegem un drum cunoscut, iar încercarea de a găsi drumul corect cu siguranţă ne-a scos din monotonie.
Spre deosebire de mine, el cu siguranţă are un spirit de orientare mult mai bun. Având în vedere că harta nu era tocmai clară – punctele strategice erau marcate însă nu ne puteam da seama care sunt mai exact. Străzile, blocurile, magazinele erau singurele care ne puteau ajuta, însă, privind harta, mai mult mă simţeam pierdută decât pe drumul cel bun. Nu acelaşi lucru aş putea spune şi despre Marius. Daca cineva nu s-ar pierde în Bucureşti cu o hartă nemarcată fără să ceară ajutorul cuiva.. el este acela.
Ne-am pus de comun acord că punctul de plecare era Parcul Grădina Icoanei. Singura problemă era că de acolo habar nu aveam încotro să o luăm. Cel puţin… eu nu. Ceea ce ştiam era că ar trebui să ajungem undeva pe lângă Unirii.
Am pornit la drum din Piaţa Gheorghe Cantacuzino şi tind să cred că am luat-o pe strada Jean Louis Calderon. Până să trec prin acel loc nu cunoşteam istoria acelui nume, nu ştiam cine a fost el şi cum a murit. Întâmplarea a făcut ca a doua zi să citesc un articol despre jurnalistul francez venit la Bucureşti în căutarea adevărului, în momentul revoluţiei din 1989. A murit fără a-şi fi îndeplinit visul strivit de un tanc, în noapte de 23 spre 24 decembrie.
Următoarea oprire a fost la schitul Dărvari, un loc de asemenea marcat de istorie. Ctitorit în 1834 de Mihail Dărvari şi soţia sa Elena, cu hramul Învierii Sfântului Lazăr, al Sfiinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi al Sfiinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este un loc în care atmosfera te prinde în braţele ei şi îţi oferă linişte şi pace sufletească. Deşi iniţial era doar un spaţiu de rugăciune pentru membri familiei şi pentru apropiaţi, în momentul de faţă este deschisă tuturor celor care au nevoie de puţină revigorare, tuturor celor care îşi doresc să scape din nebunia de zi cu zi a oraşului.
Revenim la realitate şi o luăm pe strada Maria Rossetti. Nu mergem mult că ceva ne atrage privirea. Vorbesc de Muzeul de Artă Vasile Grigore. Nu am putut să-l vizităm deoarece era o zi de marţi, iar muzeul era închis. Astfel n-am putut să vedem lucrări aparţinând lui şi nici colecţiile acestuia pe care le-a achiziţionat timp de 50 de ani. Cu toate acestea este deschis privirilor curioase de miercuri şi până duminică.
Mergem în continuare şi ajungem în Batiştei la statuia lui Vasile Lascăr. Ce l-a făcut pe acesta atât de cunoscut? Cum de oamenii i-au ridicat statuie? Ei bine el a fost cel care a propus prima lege organică a poliţiei române prin anul 1903, având ca model ţări precum Franţa, Germania, Elveţia. Legea a fost adoptată si a primit numele de „Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului” şi preciza „atribuţiile şi competenţele personalului poliţiei” şi faptul că acestuia îi este interzis să aibă vreun rol în jocul politic. Că între timp lucrurile au degenerat şi inclusiv cei care ar trebui să ne apere… ne pun viaţa în pericol nu mai este vina săracului Vasile Lascăr care în acest moment probabil se răsuceşte în mormânt.
Institutul Cervantes s-a aflat şi el pe hartă. Şi cum aş putea să nu vorbesc puţin şi de Miguel de Cervantes şi de al lui Don Quijote de la Mancha. Iniţial, el a încercat să satirizeze prin personajul său scrierile de la începutul secolului al 17-lea care se axaseră în special pe viaţa cavalerilor şi a aventurilor acestora nemaipomenite. Astfel a luat viaţă Don Quijote de la Mancha care se visa un apărător al binelui, un adevărat cavaler dar totul datorită imaginaţiei sale. Cine ştie.. uneori visurile devin realitate.
Am luat-o pe strada Speranţei (sperând că nu vom mai avea mult de mers) şi am ajuns pe strada Popa Rusu. Ce-i drept am trecut pe lângă o biserică. Dar încercând să aflu câte ceva despre ea am descoperit că există şi Biserica Popa Rusu, ortodoxă dar şi Biserica Betania, baptistă.Care dintre cele două a fost.. nici în ziua de azi nu ştiu. Însă mi-a purtat noroc. Brioşele pe care le-am mâncat prin zonă nu erau tocmai din cele mai proaspete. Dar când ţi-e poftă cu siguranţă îţi par cele mai bune. Şi cu toate astea nu prea aveau gustul dorit.
„Stai liniştită… poate găsim vreo prăjiturie”. Pe moment mă luminasem gândindu-mă cât de mult mi-ar plăcea să mănânc o amandină, dar brusc m-am prins de perla pe care a spus-o. Nu m-am putut abţine să nu râd şi să nu notez pe ceva. Era o armă pe care puteam să o folosesc mai târziu împotriva lui şi nu aveam de gând să las să-mi scape. Să nu credeţi niciodată un om care vă spune că proverbele nu au partea lor de adevăr. „Nu săpa groapa altuia că ajungi să cazi tu în ea”. În loc să scriu perla lui am scos la iveală una nouă „prăjuritură”.
Logica lui Marius: pateu – patiserie; prăjitură – prăjiturie … dar care era logica mea? Nu vorbim încă de ea. Încă nu observase… nici măcar eu nu observasem. Şi aşa am trecut pe lângă Biserica Armenească, unul dintre monumentele oraşului Bucureşti şi una dintre cele mai frumoase biserici.
Ajungând pe Bd. Carol I, am descoperit că trebuie să o luăm pe strada Mântuleasa, una dintre cele mai cunoscute şi cele mai vechi străzi datată din 1707. Am pornit pe urmele paşilor lui Eliade, am trecut de Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, Mântuleasa şi ne-am dat seama că povestea rămâne vie ca Eliade pentru noi. Deşi poate în câţiva ani nu va mai exista această stradă, el va trăi mereu în sufletele noastre.
Mergând mai departe, am dat de Calea Călăraşi care făcea legătura cu strada pe care trebuia să ajungem… şi anume Strada Remus. Încercând să descifrăm pe hartă pe unde ar trebui să o luăm, mi-am adus aminte de perla spusă de Marius. Nu m-am putut abţine să nu fiu puţin ironică cu el.. mai ales că aveam dovada a ceea ce a spus. Totuşi, într-un moment de luciditate mi-am dat seama ce-am scris eu.. şi am dat repede să şterg. Din păcate a fost mai rapid şi mi-a smuls foaia din mână. N-a înţeles din prima ceea ce scrisesem dar s-a chinuit până când s-a prins şi a fost de ajuns. A început să râdă cu atâta poftă că nu m-am putut abţine nici eu.
A fost un moment plăcut căci ne-am mai destins, iar oboseala deja nu o mai simţeam. Aproape trecuserăm de strada Vasile Lucaciu, numită după un preot greco-catolic care a luptat pentru independenţa Transilvaniei. Pentru curajul său a fost condamnat la 5 ani de inchisoare în 1894 din care a săvârşit doar unul la interventia lui Carol I. Se pare că dreptatea încă mai exista la acea vreme.
Nu mai aveam mult până la capătul traseului. Deja eram pe strada Traian şi tot ce trebuia să mai facem era sa mergem drept înainte până la staţia Matei Basarab, ultimul punct de pe hartă.
Ne-am simţit cu adevărat bine de reuşita noastră şi ne-am propus să repetăm acest “experiment” de fiecare dată când vom avea ocazia.

Coşmar

Ploua cu tunete şi fulgere şi nu prea reuşeam să adorm. Am încercat să mai răsfoiesc câteva pagini din „Fantoma de la operă” a lui Gustave Leroux dar am mai citit-o acum vreun an sau doi şi parcă nu mai prezenta acelaşi interes deşi îmi doream atât de tare să retrăiesc senzaţiile pe care mi le-a oferit prima dată. Nu m-am putut concentra însă. Simţeam aerul încărcat de electricitate şi parcă mă sufocam. Mă simţeam foarte agitată. Am tras aer în piept de mai multe ori încercând să-mi păstrez calmul dar nici întunericul nu mă ajuta.
Am aprins lumina. Nu aveam niciun motiv să mă simt ameninţată de ceva dar simţeam prezenţa cuiva în camera mea. M-am uitat mai atentă în jur dar n-am observat nimic ieşit din comun şi am stins din nou lumina după ce am băut un pahar cu apă rece crezând că totuşi căldura fusese de vină. Am stins din nou lumina şi m-am aşezat pe pat. Am răsuflat uşurată şi m-am gândit că probabil oboseala îşi spunea cuvântul şi de aceea mă simţeam atât de istovită, însă nu îmi aminteam ce făcusem cu o zi în urmă de eram atât de epuizată.
N-am mai stat să mă gândesc la asta. M-am întins şi am închis ochii dar în acelaşi moment a fulgerat şi lumina a început să pâlpâie şi de parcă nu era de ajuns tunetul care a urmat a declanşat toate alarmele maşinilor din jur.
Mi-am pus deranjată mâna la urechi dar parcă le auzeam din ce în ce mai tare şi am închis ochii încercând să nu mă mai concentrez la zgomot. Atunci am auzit o voce care mă striga pe nume. Am tresărit speriată şi m-am uitat în jur. Dar nimic. „E doar o furtună” am încercat să-mi spun… „până mâine va trece şi va ieşi soarele; nu e nevoie să reacţionezi astfel!” dar parcă nu mă mai auzeam. Îmi răsuna încontinuu vocea aceea şi, deşi mi-era teamă de ideea că cineva tocmai intrase la mine în casă – în cameră!, mi-ar fi plăcut să rezolv misterul.
Am aprins din nou lumina şi m-am uitat din nou în jur. Evident nu era nimeni dar mi-era greu să cred că mintea mi-o luase razna. Pur şi simplu n-aş mai fi fost eu dacă aş fi început să cred că mă bântuie vreo fantomă pentru că eram foarte sigură că nu există. M-am gândit să mă duc până la geam să văd dacă nu o fi cineva în ploaie care mă strigă. Dar de ce la ora asta? S-a întâmplat ceva? Şi de ce nu m-ar fi sunat? Simţeam un gol în stomac.
Stăteam lângă uşă cu mâna pe clanţă de când tresărisem, gata să fug în cazul în care la mine în cameră chiar s-ar fi aflat cineva. Cum lumina era aprinsă nu am fost capabilă să disting nimic din locul în care mă aflam. Cerul părea negru. Doar din când în când mai era luminat de câte-un fulger. Nicio voce nu se auzea. M-am gândit din nou că îmi imaginasem. Ca să înlătur starea asta de nesiguranţă m-am îndreptat uşor spre geam. Chiar mă simţeam înspăimântată de parcă aş fi ştiut că trebuie să urmeze ceva, că urma ceva de care îmi era teamă. Tremuram acum. Chiar nu înţelegeam de unde atâta panică. Mi-am făcut totuşi puţin curaj şi mi-am dus mâinile la ochi încercând să privesc afară. A fost tot ce-a trebuit să fac. Un fulger a luminat cerul iar în stradă stătea o siluetă necunoscut, cu faţa în jos. În momentul în care am privit spre el încercând să-mi dau seama cine e a ridicat faţa şi a zâmbit cu o privire răutăcioasă începând să râdă în hohote… mai tare.. din ce în ce mai tare. Mi-am simţit inima luând-o razna. Accelerase şi mai avea puţin şi o lua la fugă. Aş fi luat-o şi eu la fugă dacă nu m-aş fi simţit legată de locul unde mă aflam acum cu privirea spre el. Era în faţa blocului, în dreapta ferestrei mele. Nu puteam să-i privesc faţa. Avea o mască. Nu puteam să-i zăresc decât gura şi ochii – ochii negri. Râdea, râdea, râdea. De ce râdea? Nimeni nu-l auzea? Şi cine era? Ce vroia? Acum puteam explica panica.. dar râdea din ce în ce mai tare.. îi simţeam prezenţa în încăpere şi în suflet.
Am închis ochii disperată. Ce făceam Doamne? De ce mă simţeam paralizată? Deodată am auzit un şuierat… deşi mi-era teamă am deschis ochii. Atunci am înlemnit. Era în faţa mea şi am dat să fug să iau telefonu să sun pe cineva – oricine – după ajutor.
L-am auzit din nou cum râdea de cât de neputincioasă eram, de cât de împiedicată devenisem. Dar ceva mă atrăgea spre el. M-am ridicat şi am făcut câţiva paşi spre acest străin. Deja avea un zâmbet superior pe faţă. A întins mâna spre mine. Corpul continua să nu mă asculte iar acum mâna mea se întindea din dorinţa de a vedea cât de real este. I-am simţit atingerea. În sufletul meu deja eram pierdută. Am închis ochii aşteptând să văd ce păţesc.
Deodată telefonul începu să sune şi m-am simţit stăpână pe mine şi pe gândurile mele. Dar unde era? Am început să caut disperată prin cameră neştiind cum am scăpat din braţele lui. Am dat pernele deoparte, pătura la fel. M-am uitat spre birou să văd dacă nu cumva era acolo dar nu era. Doar îl auzeam.. îl auzeam în continuare dar nu puteam să-mi dau seama unde e. Străinul mă privea indiferent – probabil şi-a dat seama de neputinţa mea. Nici telefonul nu mai suna. Începusem să tremur şi panica nu mă lăsa să gândesc clar. Dintr-o dată am simţit o forţă care mă ghidează. În acelaşi timp a observat şi el schimbarea şi l-am văzut cum se indreaptă spre mine încercând să mă oprească. Dar am văzut telefonul. Era pe noptieră. Cum de nu-l observasem până acum? Era la vedere. M-am întins după el să-l iau repede şi am tastat numărul mamei. „Sunt salvată!” mi-am spus. Nu mi-am dat seama cât de naivă am fost lăsându-mi spatele vulnerabil.
Dar nu-i mai simţeam prezenţa. Chiar eram uimită. Se terminase? Am întors încet privirea să văd dacă într-adevăr se terminase şi atunci am ţipat mai tare decât am făcut-o vreodată văzându-l fix în spatele meu la numai un pas de mine cu zâmbetul acela sinistru şi cu mâna întinsă spre mine.
În acel moment m-am trezit cu mana pe telefon, luptându-mă singură spre disperarea mea. M-am uitat cu ochi precauţi în jurul meu dar nimic nu mai era ca acum câteva secunde. Ba mai mult era zi. Era soare pe cer. Mama a deschis uşa speriată: „Eşti bine? Te-am auzit ţipând. Ce s-a întâmplat?”
A venit direct la mine şi m-a îmbrăţisat. A observat cum tremuram şi m-a strâns şi mai tare în braţe. M-a sărutat pe frunte şi mi-a spus: „A fost doar un coşmar”, încercând să mă liniştească.
Avea dreptate. Fusese doar un coşmar. Unul
foarte real.

În ochii tăi…

În ochii tăi văd marea şi spuma valurilor care se lovesc de dig. Văd nisipul şi urmele paşilor noştri care rămân în urmă. Soarele care se ridică din ce în ce mai sus strălucind tot mai puternic. Până şi norii fug din calea lui speriaţi de puterea sa.
Văd copii care aleargă pe plajă încântaţi că se pot bucura de încă o zi caldă de vară, văd un zmeu care se înalţă şi nu reuşesc să-i disting culorile – atât de sus e iar lumina mă orbeşte. Văd castele de nisip gata să fie distruse de forţa valurilor şi păsări care se joacă în zare.
Ne văd pe noi 2 aşezându-ne unul lângă celălalt, prinşi într-un sărut. Mă tragi spre tine tot mai mult şi încercăm să ne mişcăm cât mai încet de parcă am vrea ca timpul să se oprească în acel moment, să nu-l lăsăm să moară niciodată, să trăim mereu cu acel sărut pe buze.
Deodată te ridici şi mă îndemni din priviri să te urmez. Mereu ne-am înţeles din priviri, vorbele păreau în zadar de parcă ar fi rupt vraja. M-ai luat de mână şi am intrat în apă împreună îmbrăcaţi cum eram. Nimic nu mai conta. Noi 2, marea şi soarele sus pe cer care ne dădea binecuvântarea lui.
Ne văd îndreptându-ne spre camera de hotel unde mi-ai spus că mă aşteaptă o surpriză. Mă văd pe mine nedumerită şi curioasă. Ajungând, mă iei în braţe să trecem pragul şi mă duci direct la baie unde mă aştepta o cadă plină cu lapte şi petale de trandafiri. Pe margine, 2 cupe de şampanie ne aşteaptă în lumina lumânărilor parfumate. M-ai lăsat jos, iar eu am început să mă dezbrac uşor întorcând din când în când privirea spre tine. Ştiu cât îţi place să mă priveşti făcând asta şi am vrut să îţi ofer o recompensă pentru surpriza pe care mi-ai pregătit-o. Te-am văzut zâmbind. Am intrat în cadă şi imediat m-am simţit pe deplin relaxată. Am închis ochii lăsându-mă în voia aromelor şi am simţit cum tu te-ai apropiat de mine. Am continuat să ţin ochii închişi şi am aşteptat. Tu mă priveai. M-ai sărutat atât de apăsat încât am simţit cum mă aprind toată şi fără să mă gândesc te-am tras în cadă lângă mine bucurându-mă de atingerile tale. Îţi simţeam respiraţia pe gâtul meu, pe faţa mea şi o doream peste tot. Fără să ne dăm seama am dat peste paharele de şampanie care au căzut pe jos şi s-au spart (noroc că nu au fost lumânările). Am început amândoi să râdem. Am luat sticla şi am băut direct din ea, toastând pentru iubirea noastră şi unindu-ne din nou cu un sărut.
În ochii tăi mă văd pe mine la pieptul tău cum dorm, iar dimineaţa cum ne trezim amândoi mângâiaţi de razele soarelui. Plimbarea pe plajă, plimbarea prin oraş, jocuri de îndrăgostiţi. Noaptea – văd privelişea de la fereastra noastră. O vedere superbă cu un cer senin, iar din depărtare se auzea doar sonata lunii a lui Beethoven cântată de un oarecare la pian, martor fără să ştie, fără să vrea al iubirii noastre. Luna ne invită să dansăm alături de ea îmbrăţişându-ne cu razele ei… iar stelele plutesc în jurul nostru făcându-ne să simţim în jurul nostru doar dragostea care ne leagă.
Ochii tăi îmi zâmbesc mereu. Realitatea e mai plăcută ştiind că eşti aici, lângă mine.

De azi voi fi violet

De azi voi fi violet, o combinaţie plină de vrajă dintre roşu, albastru şi alb.
Precum focul voi arde aruncând scântei în jur, iar vântul în loc să mă stingă mă va face mai puternică, mă va ajuta să mă răspândesc cu o putere devastatoare astfel încât să ard tot ce-mi stă în cale. Cu pasiune vreau să trăiesc, să iubesc şi din pasiune prefer să mor, făcând ceea ce îmi place. ROŞU este culoarea seducţiei. Doar de o singură privire va fi nevoie pentru a-ţi capta mai întâi atenţia, ca apoi să mă joc cu mintea ta şi să te trezeşti în fiecare zi vrăjit, cu o dorinţă arzătoare să mă vezi, să mă săruţi, să mă atingi. Vei plânge după buzele mele, căci din al lor nectar ţi se trage seva vieţii. Ajuns la disperare îţi vei da seama că ai ajuns din taur, stăpân pe situaţie – victima toreadorului. Vei fi atât de zbuciumat în interior, atât de confuz datorită sentimentelor pasionale contradictorii pe care le vei trăi… le vom trăi: dragoste – furie, curaj – frică, pericol şi în acelaşi timp în siguranţă, dar ştiind că încălcăm reguli stricte ceea ce va face ca sângele să clocotească în noi şi să ne lase pradă erotismului.. fără inhibiţii, fără frustrări.
ALBASTRU mă va tempera, mă va linişti, mă va ajuta să-mi păstrez echilibrul. Îmi va spori puterea de concentrare şi atenţie, astfel încât să mă gândesc înainte nu doar la acţiune ci şi la consecinţe. Această culoare este regeneratoare, mă va ajuta să-mi recapăt puterile de fiecare dată când pasiunea şi focul care arde în mine mă vor epuiza şi precum marea mă va răcori, dar toate astea pentru scurt timp.. pentru că exact ca o pasăre pheonix, voi renaşte din propria cenuşă mult mai puternică, de neînfrânt. Însă vei avea posibilitatea de a respira, de a bea din apa vieţii şi de a-ţi găsi liniştea alături de mine, lucru considerat imposibil. Vom putea amândoi găsi un drum spre a ne descoperi, de a ne împărtăşi cele mai ascunse sentimente, dorinţe, visuri. Vei avea spaţiul de care ai atâta nevoie, de care am atâta nevoie. Mereu cu un aer proaspăt ne vom reînoi jurămintele de iubire, bucurându-ne total de filmul în care suntem protagonişti.
Prin ALB voi putea privi lucrurile cu calm înainte de a mă lăsa pradă entuziasmului sau furiei. Sinceritate, curăţenie sufletească, puritate vor fi o a doua natură şi mă voi afla mereu într-o stare de comuniune spirituală, fapt ce îmi va deschide porţile spre lumea nevăzută, spre lucruri neaccesibile omului de rând, pe care doar o minte deschisă, antrenată are abilitatea de a le observa şi de a încerca să le înţeleagă. Vreau să împart acest univers paralel din care simt că fac parte cu tine, vreau să fi partenerul meu însă nu încerca să mă limitezi, lasă-mă să simt cum vântul se joacă în părul meu, purtându-mă spre visare. Cu inocenţa unui copil şi cu maturitatea unei femei doresc să privesc viaţa. Nu încerca să mă schimbi. Primeşte-mă în viaţa ta aşa cum sunt şi ajută-mă să mă dezvolt.
Visez la un echilibru între cele două extreme la care mă situez, lucru care mă va face să mă simt împacată cu mine însămi. Nu pot fi niciodată la mijloc: ori iubesc ori nu, sunt fericită sau tristă , ştiu sau nu ştiu, vreau sau nu vreau, dar întotdeauna gata de a depăşi nivelul aparenţelor şi de a da un sens nou vieţii.

Copilul din mine

M-am schimbat. Am simţit cum deodată s-a reîntors copilul din mine şi are de gând să rămână. Eu l-am salutat şi i-am spus „Bine ai revenit la mine copil drag, îţi duceam dorul. Pe unde ai umblat atâta timp? Unde te-ai ascuns? De ce te-ai ascuns?”
Iar el mi-a răspuns: „Nu m-am ascuns, am fost chiar în spatele tău.. urmărindu-te pas cu pas. Dar tu nu mai aveai ochi pentru mine şi ajunsesem să mă întreb cu ce greşisem.. dacă greşisem. Ba mai mult, mă întrebam când te vei simţi din nou pregătită să mă primeşti în viaţa ta pentru a ne putea bucura împreună de fiecare zi ce trece şi nu se mai întoarce.. fără regrete, fără a mai pierde niciun minut în plus căci am pierdut şi aşa destul timp. Am aşteptat credincios că va veni şi ziua în care tu vei întoarce faţa către mine şi îmi vei zâmbi. Ştiam că încă mai ai nevoie de mine şi cât de săracă ţi-ar fi fost viaţa fără bucuria necondiţionată pe care numai un copil o simte. Ce tristă ar fi fost viaţa ta altfel şi cât mă bucur că aveam dreptate gândind că într-o zi îţi vei aminti de mine. Nu m-ai uitat. Nu puteai să mă uiţi. Doar m-ai rătăcit puţin printre amintirile tale, printre gândurile tale. Dar nu e nimic. Nu m-am supărat. Mâine va veni o nouă zi: o zi pe care o vom trăi împreună.”
Cuvintele lui au fost mană cerească pentru mine căci sufletul mi-era chinuit de ideea că mă va respinge şi mă va lipsi de zâmbetul acela inocent, de ochii care-mi străluceau de fericire de fiecare dată când îmi simţeam sufletul că vibrează. Mi-era teama că îmi va refuza şansa de a mă mai bucura de cele mai mărunte clipe, lucruri care te marchează şi deşi la început par nesemnificative în inima ta simţi că a fost ceva deosebit. Dar nu aveam de gând să mai neg existenţa copilului din mine de dragul celorlalţi. „Asta sunt eu” voi ţipa atât de tare încât mă vor auzi toţi.. şi vor întoarce capul să vadă cine a avut curajul de a recunoaşte adevărul.
„Te-am ignorat mult prea mult copil drag pentru a nu mă simţi vinovată. Mereu am fost tentată de tine dar mereu mi-a fost mult prea frică să mă comport de parcă ar fi adevărat că mai exişti. Ai fi îndreptăţit să fi supărat pe mine. Ai fi îndreptăţit să nu mă bagi în seamă şi să mă laşi singură.. în momentul în care am atâta nevoie de tine. Am fost o egoistă. Am încercat să te alung din viaţa mea crezând că viaţa înseamnă conformism. Dar m-am înşelat. Deschide-ţi braţele şi primeşte-mă şi strânge-mă tare. Indiferent de cât de revoltată voi mai fi nu-mi mai da drumul. Voi greşi din nou. Nu mă lăsa să fiu nedreaptă.”
În acel moment am deschis braţele şi eu şi m-am lăsat purtată printre amintirile copilăriei. Nu mi-am putut reţine o lacrimă. A fost prea frumos şi eram aşa lipsită de griji. Am făcut o greşeală crezând că pot să mă înşel tot timpul şi să uit cine sunt cu adevărat. Acel copil care se juca fără să-i pese că se va murdări, care ieşea afară fără să-i pese că e posibil să plouă, care se bucura de fiecare dată la prima ninsoare din fiecare an. Marea aceea albă de zăpadă în care se „bălăcea” cât era ziua de lungă a fost una din bucuriile cele mai mari. Acel copil care fura vişine şi piersici din grădinile vecinilor şi care, atunci când era prins, stătea câteva ore prin copaci de frică să nu i se întâmple ceva; oamenii fiind în vârstă nu aveau ce să-i facă. Şi în plus eram doar un copil. Cu un zâmbet puteam să cuceresc pe oricine.. şi să scap de orice vină. Cu un zâmbet trecea ziua şi venea noaptea găsindu-mă pe jumătate adormită.
„Ţi-am simţit lipsa să ştii. Bine ai revenit la mine.. în viaţa mea, în sufletul meu. Hai la joacă. E soare afară. Mergem în parc.”

Brad Paisley and Alison Kraus – Whiskey Lullaby

Un nou început (2)

M-am trezit devreme în această dimineaţă. Soarele încă nu răsărise pe cer, iar întunericul îmi oferea o senzaţie de linişte. Ştiam că o nouă zi îşi va face intrarea cu primele semne de lumină şi era o plăcere să mă pot bucura de ultimele clipe de intimitate petrecute în camera mea, în patul meu. În plus, ştiam că mai pot dormi încă o oră sau două, dar n-am vrut să mă simt din nou cuprinsă de acea stare de somnolenţă şi am simţit nevoia să mă ridic cât mai repede pentru a nu cădea din nou pradă melancoliei.
Mă rupsesem definitiv de câteva zile de oamenii cu care obişnuiam să interacţionez, uitasem până şi de obsesia mea în ceea ce priveşte timpul.
Îmi făcusem o obişnuinţă în a mă uita la ceas şi ajunsesem să cred că 24 de ore nu sunt niciodată suficiente.
Dar în ultima vreme… zilele erau nopţi, nopţile erau zile… nu mai reuşeam să disting una de cealaltă. Când nu dormeam, citeam. Când nu citeam obişnuiam să ies seara să mă plimb încercând să-mi revin, încercând să capăt noi puteri. Nu mai ţin minte de când nu mi-am mai acordat suficient timp pentru a mă ocupa strict de mine. Mereu în goana după bani, în goana după afecţiune… parcă eu nu mai aveam loc. Deşi mă zbăteam pentru mine nu simţeam că o fac pentru a-mi fi mie mai bine. Timpul nu era deloc darnic în aceea ce mă priveşte. Aşa gândeam.
Totuşi, am ajuns în momentul în care trebuia să-mi revin, să mă autoevaluez şi să-mi pun în balanţă opţiunile. Deşi ultima relaţie s-a sfârşit într-un mod dezastruos, iar ultima ieşire în parc nu m-a ajutat foarte mult făcându-mă să mă simt ameninţaţă, printr-un deja vu, de amintirea celui pe care-l vroiam să-l uit… mi-am propus să mă schimb. Şi nici măcar nu ştiu dacă a fost sau nu adevărat sau dacă doar am visat.
Dar să trăiesc între fantezie şi realitatea nu mai era o alternativă. Mi-am propus să fiu mai puternică şi voi reuşi. Nu mai aveam de gând să-i dau satisfacţie văzându-mă cum îmi plâng de milă. Ajunsesem într-un punct în care nici faptul că aruncasem tot ce avea legătură cu el nu mă ajuta. N-aveam nevoie de amintiri, n-aveam nevoie de nimic.. vroiam doar să scap de rana din suflet şi să pot păşi în lume victorioasă, zâmbind ca şi cum i-aş fi rostit „Nu am nevoie de tine pentru a fi fericită. Nu am nevoie, în preajma mea, de oameni care nu au încredere în mine şi care mă fac şi pe mine să-mi pierd încrederea. Sunt cu mult mai puternică decât credeai.. şi cu mult mai inteligentă”.
Dar cine m-ar fi crezut că-s puternică, dacă m-ar fi văzut acum câteva zile.. cine m-ar fi crezut puternică din moment ce singură mă consideram foarte slabă, iar o persoană lipsită de încredere în sine nu mai e bună de nimic. În momentul acela am pus punct. Chiar nu puteam să-mi plâng de milă în continuare. Nu puteam să mai dau vina nici pe mine, dar nici pe el căci la urma urmei dragoste cu sila nu se face şi astfel ne-am dat ocazia la amândoi să fim fericiţi.
Totul a părut ca un vis, parcă timpul s-a oprit în loc în momentul în care eram în parc lângă acei doi îndrăgostiţi, căci şocul a fost mult prea mare. Nu ştiu cum am ajuns în seara aceea acasă, ştiu doar că am alungat toată durerea din suflet plângând, ca în cele din urmă să adorm. Mă voi duce în acelaşi loc să-mi recuperez sufletul şi zâmbetul de unde le-am lăsat ultima oara… banca din parc. Acelaşi loc unde ne-am întâlnit prima oară, acelaşi loc unde ne-am sărutat întâia oară, unde ne-am certat prima dată. Atâta energie consumată într-un singur loc. Şi mă voi duce acolo să o recuperez…
Aer. Am nevoie de aer.. nu pot să respir. M-am îndreptat spre geam. Deja apăruseră primele firicele de lumină şi primii stropi de rouă.
„Un nou început” mi-am şoptit şi n-aveam de gând să dau înapoi.